Câti oameni nu au auzit de nenumărate ori replica: nu ai idee cât de profund este sentimentul de a fi parinte, lasă …vei vedea şi tu când o sa ai un copil?! Ce poţi să spui? Da…presupun că e puternic, dar nici macăr nu iţi poţi imagina. Poţi să îţi contrazici interlocutorul? Nu, deoarece habar nu ai despre ce vorbeşte.
În acelaşi timp câti oameni care nu au copii nu pot înţelege pe bună dreptate, disperarea unui parinte care se agită atunci când copilul e bolnav sau are ceva, iar asta până nu li se întâmplă şi lor, iar acum citez un amic: ”am constatat că mamă disperată este defapt un pleonasm; parcă vă spală cineva creierul şi din femei puternice, calculate ajungeţi să nu mai gândiţi câteoadată raţional atunci când vine vorba de copil”.
Oare e adevărat? Trist dar adevărat, poate chiar comic pe alocuri. Dacă ne-ar filma cineva în momentele acelea şi ne-ar arăta filmuleţul la câteva zile după ce furtuna a trecut, ne-ar apuca râsul. Atunci când copilul e bolnav, mama are un sentiment profund de durere, durerea lui e şi a ta, o simţi cu fiecare parte a corpului tău, vrei să ţi se întâmple ţie, nu puiului tău, şi te întrebi: de ce nu pot să îi iau durerea? Şi te simţi cumplit de neajutorată, calculele nu iţi ies, parcă eşti legată de măini şi de picioare, parcă eşti obligată să priveşti o durere a propriului copil. Ce poţi să faci, doar nu e ca şi cum te apuci să faci medicina ca să te asiguri că îi dai ce e mai bun copilul tău. Ei, şi aici intervin nervii, disperarea, şi pe alocuri pierderea raţiunii. Mai te şi uiţi la tată şi îl vezi că e calm, cum Dumnezeu poate?! Ei bine, sigur că poate deoarece rămâne echilibrat, raţional şi nu face din ţânţar armăsar. Sincer, o stăpânire de sine de invidiat.
Dar pe lângă toate detaliile acestea, un copil te îmbogăţeşte ca individ dar cumva toată prezenţa lui te schimbă. În ce fel? Ajungi mai complet, parcă eşti mai inţelegător, mai empatic, faci mult mai multe compromisuri şi nici măcar nu le vezi sau nu le simţi că ar fi compromisuri. Gradul de înţelegere se răspândeşte şi celor din jur, modul în care vorbeşti şi îţi transmiţi ideeile se schimbă. De ce? Deoarece ai învăţat să explici idei şi comportamente unui viitor adult, deoarece creierul tău se chinuie să traducă viitoare principii, valori unui copil care va fi adult, şi a trebuit să înveţi să le explici pe limba lui, în aşa fel încât să le înţeleagă şi să le aplice fără a fi impuse sau forţate. Ai învăţat cum să îl înveţi să îşi exprime propriile dorinţe, să le argumenteze, fără să îl judeci dacă nu seamănă cu ale tale, ai învăţat să accepţi că nu trebuie să îţi fie o copie fidelă, l-ai învăţat cum să reziste la loviturile vieţii, l-ai lasăt să sufere chiar dacă pe tine te-a sfâşiat pe dinăuntru pentru că ştiai că are nevoie şi de asta ca să crească şi ca să înveţe ce e in lume. Ai învăţat să accepţi că nu îl poţi feri de fiecare neînsemnată gâză care se aproprie de el, şi l-ai învăţat să o facă singur, i-ai dat independeţă pentru că ştiai că va avea nevoie de ea pentru a ţine piept acestei lumi, chiar dacă ai fi vrut să rămână veşnic lângă tine…puiul meu, nepreţuitul meu diamant.
Dacă e să vorbim metaforic, copilul e ca o piatră din care dupa multă muncă combinată cu multă meticulozitate, transpiraţie şi mult efort, căruia i te-ai dedicat trup şi suflet, şi în care ai pus toată pasiunea fiinţei tale, ai şlefuit un diamant, iar tu ai învăţat să fii cel mai bun maestru deoarece te-a provocat constant să fii mai bun, deoarece nu toate laturile lui s-au lăsat uşor la şlefuit sau pentru că nu ai ştiut de unde să începi să şlefuieşti.
Nu o să îţi spun „vei vedea”, ci îţi spun „vei simţi”.